Despre alăptare și corpul femeilor

“Am făcut tot ce am citit și am auzit și nu mai pot…Ne chinuim toți trei de o lună și nu văd niciun progres. Nu vreau decât să mă bucur de minunea asta de copil și să simt altceva decât vinovăție când mă uit la el. Vreau să știu că nu sunt o mamă defectă dacă nu alăptez exclusiv”. 

Vina și alăptarea

Am această discuție o dată la cel mult două săptămâni. Mă uit la aceste mame epuizate, sufocate de vina că au ratat iremediabil viitorul copilului pentru că sânii lor nu funcționează cum trebuie. Mă uit cu ochii limpezi pe care ele nu îi pot avea acum, și văd femei extraordinare, a căror perseverență și curaj le-au dus mult peste puterile lor în încercarea de a da copilului tot ce e mai bun. Mame care uită în focul momentului că tot ce li se cere nu este să reușească, ci să încerce să facă tot ce pot. 

Eșec. Abandon. Rușine. Trăiri pe care nu le asociem cu pozele romantice din posterele despre alăptare. Cuvinte care vorbesc despre rădăcină dublă a sfintei vine a fiecărei mame. Vina cea nouă, care curge cristalin din proaspăta anxietate de performanță maternă, și vina cea veche, vina cea adâncă, hrănită de toate felurile în care corpul acesta neascultător de femeie a greșit până acum, de atâtea ori. 

Vina asta a doua, îmbrăcată în haine noi de părințeală, doare foarte familiar, nu-i așa? Vina că acest corp nu arată și nu funcționează cum ar trebui e prin preajmă de ceva timp, de pe vremea când fetița/ adolescenta/ femeia a învățat, prin mii de cuțite mici, că nu este suficient de: suficient de slabă sau plină, înaltă sau scundă, că are sâni prea mici, prea mari, șolduri prea rotunde sau prea plate. 

Toate ca una, una ca toate

Această dezamăgire înfiptă adânc în subconștientul mamei tropăie liniștită în mijlocul sufrageriei la trei dimineața, când copilul în puseu pare că nu se va sătura niciodată, și se alătură cu entuziasm oricărui cor dornic să explice cât de greșit este îngrijit copilul. Corpul ăsta trădător, care nici să hrănească un copil nu poate. 

Din păcate, acuzele împotriva corpului mamei trăiesc nestingherite în subconștientul nostru al tuturor, fie că suntem femei, bărbați, mame, medici sau consultanți în alăptare. Ele se hrănesc din ideea universal acceptată – și greșită- că trupurile femeilor trebuie să fie toate exact la fel. Dacă una poate alăpta exclusiv, este evident că toate putem să o facem. Totul ține de cât îți dorești cu adevărat. Să fii suplă. Să naști natural. Să fii fit. Să alăptezi. 

Să nu uităm că acceptăm cu îngăduință diferențe între membrii speciei umane în orice alt domeniu. Avem voie să avem înălțimi diferite, nasuri de forme și dimensiuni variabile, talent la gătit sau croșetat cum ne-a dat Dumnezeu (excepție fac greutatea și preferințele sexuale, evident). Dar în privința sânilor și a alăptării, lucrurile sunt foarte clare. Fie toți copiii trebuie suplimentați cu lapte praf pentru că nu există lapte matern îndeajuns de bun/gras/suficient, fie orice femeie poate să alăpteze exclusiv atât timp cât își dorește cu adevărat, amin. 

Puterea maternității stă în diversitate și înțelegere- față de noi în primul rând

Îmi doresc mai multă înțelegere și empatie pentru trupurile acestea judecate atât de aspru, care fac ceva extraordinar- aduc copii pe lume. Concepție spontană, fertilizare in vitro, adopție- toate aceste căi presupun curajul unei familii, al unei mame și da, al unui corp, de a-și asuma protejarea acestei noi vieți, prin orice mijloace, fie că acestea includ născut natural sau nu, alăptare exclusivă sau nu. 

Cred că primul pas este să fim atente la la zecile de acuze și bombăneli pe care ni le aruncăm în fiecare zi, pentru motive reale sau închipuite. Întreabă-te dacă i-ai spune același lucru copilului tău. Dacă răspunsul este nu, cere-ți scuze nasului/ șoldurilor/ sânilor pe care i-ai certat, și încearcă să te oprești mai devreme data viitoare. Este un gest important pentru tine și pentru noi toți, pentru că elementul cheie în a înțelege și respecta limitările și neputințele altora- de la copii la apropiați la oamenii de pe stradă- este să îți accepți și să îți ierți propriile neajunsuri.

Pasul doi este să avem curajul de a ne desprinde de lozincile care promit- mincinos- să aducă o brumă de ordine în haosul din jurul nașterii. ”Toate mamele pot naște natural. Toate mamele au lapte. Trebuie doar să îți dorești suficient și se va întâmpla”. Din păcate nu există adevăruri universal valabile și nici rețete care se aplică tuturor. Dar există o extraordinară, încurajatoare, splendidă diversitate a căilor prin care corpurile femeilor trăiesc, încântă, dau viață, protejează și hrănesc. 

Da, trebuie să fiți bine informate în privința nașterii și a vieții cu copilul, inclusiv alăptarea. Da, noi ca stat și ca sistem de sănătate trebuie să facem mai mult în a susține mamele să încerce să își atingă obiectivele de naștere, alăptare, adopție. Este important să căutați ajutor atunci când lucrurile nu merg cum vă doriți. Dar în final, atât timp cât sunteți liniștite că ați făcut tot efortul de care sunteți capabile în acest moment al vieții voastre, lăsați în urmă sloganurile și uitați-vă ce aveți în față: un om nou pe care l-ați adus în mijlocul vostru, al cărui drum va fi infinit mai greu și mai întortocheat și mai impredictibil față de ce ne place să credem în momentul acesta, oricum ar fi el născut și oricum ar fi sau nu alăptat. Ceea ce este de ținut minte este că trupul acesta de mamă va fi alături de el la fiecare pas, ocrotind, hrănind, liniștind. Trupul acesta magic de mamă. 

This Post Has 2 Comments

  1. Este atat de adevarat si de profund ca as citi din nou si din nou pentru ca poate al un al doilea copil sa stiu mai bine. Dar intre timp am sa celebrez minunea de copil de langa mine si faptul ca feminitatea mea a reusit sa intrupeze, sa il protejeze si sa il alapteze fix atat cat a fost posibil. Nici mai mult si nici mai putin. Multumesc, Adina!

  2. Oana

    Îți mulțumesc și…. te iubesc Adina! Ești o minune, privești dincolo de toate limitările și de stereotipurile vietii de început de mama…

Lasă un răspuns